Mişcarea planetelor
- Planete -
Din antichitate s-a observat că, în timp ce marea majoritate a aştrilor nu-şi schimbă poziţiile unii în raport cu alţii (reciproce), unii aştrii rătăcesc printre stele prin diferite constelaţii zodiacale. Aceştia au fost numiţi planete. Privite cu luneta, ele apar cu un diametru care creşte odată cu puterea de mărire a lunetei. Mai mult planetele nu scânteiază ca stelele (a căror strălucire şi culoare variază neîntrerupt din cauza atmosferei).
În antichitate se cunoşteau şapte planete, care, în ordinea aşezării lor faţă de Pământ erau: Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter şi Saturn. Soarele şi Luna erau considerate planete, deoarece îşi schimbă poziţia faţă de stele deplasându-se în sens direct. Celelalte planete se deplasează când în sens direct, cand în sens retrograd, trecând de la un sens la altul printr-o oprire aparentă numită staţie.
Planetele Mercur şi Venus au fost numite inferioare, deoarece, fiind între Pământ şi Soare, erau considerate ca "mai jos" decât Soarele. Ele sunt văzute totdeauna în vecinătatea Soarelui fie seara după apusul Soarelui, în elongaţie estică (elongaţia fiind distanţa unghiulară dintre Soare şi planetă), fie dimineaţa înainte de răsăritul Soarelui, în elongaţie vestică.
Planetele Marte, Jupiter şi Saturn erau numite superioare (adică "mai sus" decât Soarele). O planetă superioară se îndepărtează de Soare, descrie o buclă, apoi ajunge din urmă Soarele.
Poziţia aparentă a planetei se defineşte faţă de Soare prin diferenţa dintre longitudinea sa şi a Soarelui.
Intervalul de timp dintre două opoziţii (sau conjuncţii) succesive se numeşte revoluţie sinodică a planetei. Intervalul de timp în care longitudinea planetei creşte cu 3600 (în care îşi descrie orbita completă) se numeşte revoluţie siderală.
În antichitate se susţinea că toate corpurile cereşti se mişcă în jurul Pământului fix, aflat în centrul Universului. Platon (427-347 î.Hr.) şi Aristotel (384-322 î.Hr.) considerau planetele ca fiind prinse în câte o sferă de cristal care le poartă în jurul Pământului. Deci sistemele lor asupra structurii lumii erau geocentrice.
În antichitate se cunoşteau şapte planete, care, în ordinea aşezării lor faţă de Pământ erau: Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter şi Saturn. Soarele şi Luna erau considerate planete, deoarece îşi schimbă poziţia faţă de stele deplasându-se în sens direct. Celelalte planete se deplasează când în sens direct, cand în sens retrograd, trecând de la un sens la altul printr-o oprire aparentă numită staţie.
Planetele Mercur şi Venus au fost numite inferioare, deoarece, fiind între Pământ şi Soare, erau considerate ca "mai jos" decât Soarele. Ele sunt văzute totdeauna în vecinătatea Soarelui fie seara după apusul Soarelui, în elongaţie estică (elongaţia fiind distanţa unghiulară dintre Soare şi planetă), fie dimineaţa înainte de răsăritul Soarelui, în elongaţie vestică.
Planetele Marte, Jupiter şi Saturn erau numite superioare (adică "mai sus" decât Soarele). O planetă superioară se îndepărtează de Soare, descrie o buclă, apoi ajunge din urmă Soarele.
Poziţia aparentă a planetei se defineşte faţă de Soare prin diferenţa dintre longitudinea sa şi a Soarelui.
Intervalul de timp dintre două opoziţii (sau conjuncţii) succesive se numeşte revoluţie sinodică a planetei. Intervalul de timp în care longitudinea planetei creşte cu 3600 (în care îşi descrie orbita completă) se numeşte revoluţie siderală.
În antichitate se susţinea că toate corpurile cereşti se mişcă în jurul Pământului fix, aflat în centrul Universului. Platon (427-347 î.Hr.) şi Aristotel (384-322 î.Hr.) considerau planetele ca fiind prinse în câte o sferă de cristal care le poartă în jurul Pământului. Deci sistemele lor asupra structurii lumii erau geocentrice.
